Mecanisme simple de gestiune
tehnicile simple de gestiune a memoriei nu necesita suport hardware, dar ofera un grad redus de flexibilitate pentru gestionarea spatiului aflat la dispozitia utilizatorului. Aceste metode ofera exemple de gestiune sub controlul deplin sau partial al programului si ilustreaza avantajele altor tehnici, devenite posibile in urma disponibilitatii microprocesoarelor moderne.

1. Memorii cu bancuri suplimentare
Aceasta tehnica este specifica sistemelor cu microprocesoare din perioada de inceput, ea fiind conceputa pentru extinderea memoriei adresate dincolo de limitele impuse de numarul de linii de adresa (de regula  16) ale microprocesoarelor de 8 biti. Ideea de baza este aceea a extinde cimpul de adrese prin adaugarea de biti suplimentari. Ca urmare a limitarilor CPU, acesti biti suplimentari trebuie produsi de catre microprocesor intr o operatie separata fata de cea de adresare normala.
Organizarea hardware a memoriei(pt o Memorie sub forma de bancuri comutabile): Selectarea unuia din mai multele bancuri de memorie se face pe baza continutului unui unic registru R, care contine bitii cei mai semnificativi ai adresei, partea cea mai putin semnificativa a acesteia fiind produsa de catre CPU. Dupa inscrierea registrului R cu informatia necesara selectarii unui anumit banc, accesul la datele si codul din acesta se face doar cu ajutorul submultimii de adrese emise de catre CPU. Cind apare necesitatea referirii la o locatie dintr un alt banc are loc modificarea continutului lui R, ceea ce rezulta in comutarea bancurilor.
Tehnica descrisa nu necesita un suport hardware special, toate functiile de gestiune fiind efectuate de catre programator. Aceste operatii sint:
-partitionarea datelor si codului programului astfel incit fiecare componenta sa incapa intr un alt banc, iar comutarea  intre bancuri sa nu fie prea frecventa;
-scrierea programelor prin considerarea operatiilor posibile de comutare a bancurilor pentru accesul la operanzi, scriere care necesita inserarea de cod necesar modificarii   continutului registrului exterior R.
Trebuie notat ca a doua din operatiile mai sus descrise poate fi efectuata daca programul este scris in limbaj de asamblare; programele in limbaje de nivel inalt necesita compilatoare si editoare de legaturi speciale care sa poata face fata problemei comutarii bancurilor. Astfel de instrumente de dezvoltare a programelor nu sint disponibile in mod curent, fapt ce complica elaborarea programelor pentru sistemele ce adopta solutia mentionata.
Un alt dezavantaj al metodei consta in alocarea statica, rezultat al necesitatii gestionarii prin program a datelor si codului. In felul acesta se suprima orice posibilitate de realocare automata, cu scopul folosirii mai eficiente atunci cind starea sistemului necesita reasignarea memoriei.

2. Overlay
tehnica ce a fost larg utilizata in minicalculatoare, indeosebi in modelele PDP 11 ale firmei DEC la care nu se folosea paginarea la cerere. Ea mai este utilizata pentru rularea de programe mari pe microcalculatoare personale. Tehnica presupune ca programul este partial rezident in memoria principala, restul fiind memorat pe disc. Cind o parte a programului stocat pe disc devine necesara unitatii centrale, aceasta parte este adusa in memoria principala in locul altei parti a programului, care nu este necesara la acel moment. Intrucit diferitele subspatii ale spatiului programului  se pot incarca in aceeasi zona de memorie, apare suprapunerea acestor subspatii; de aici decurge si numele tehnicii de gestiune a memoriei: overlay (suprapunere).
Este esentiala evitarea situatiilor cind doua parti distincte si care se pot suprapune ale programului sa fie simultan necesare in memorie pentru executarea programului. Singurul care poate face aranjamentele cerute de tehnica overlay este programatorul, pentru ca el cunoaste modul de evolutie a programului si care anume sectiuni ale lui trebuie sa fie rezidente in memorie la un anumit moment de timp.
Aceasta partitionare se poate efectua prin structurarea intregului program intr un arbore de module, pentru care toate modulele de pe un nivel se pot suprapune. Arborele de suprapunere se poate construi urmarind arborele apelarii procedurilor. Radacina este reprezentata de programul principal, care este permanent rezident in memoria principala, iar toate procedurile apelate direct de catre programul principal se pot suprapune, pentru ca  ele sint apelate una cite una, nici una din ele ne necesitind prezenta alteia.
Din nefericire, un numar de motive fac realizarea arborelui de suprapunere o problema netriviala. In primul rind, modulele superpozabile trebuie sa aiba, aproximativ, aceeasi dimensiune,ca sa poata fi continute in acelasi spatiu de memorie. Pentru exemplificare se poate considera fig. 4.8. O a doua problema este generata de minimizarea operatiilor de instalare in si evacuarea din memoria principala a modulelor (swapping). Cu cit numarul acestor operatii este mai mare, cu atit eficienta de ansamblu este mai mica. Aceasta cerinta conduce la recomandarea realizarii de module de mari dimensiuni. Pe de alta parte, gestionarea memoriei se face cu mai buna eficienta daca modulele superpozabile sint de mici dimensiuni. Deci, la realizarea arborelui de suprapuneri, programatorul trebuie sa realizeze compromisul intre cerintele privind memoria si cele referitoare la eficienta executiei.
O data solutionate problemele referitoare la elaborarea arborelui de suprapuneri, programatorul se poate baza pe instrumente software de dezvoltare necesare elaborarii taskului final, intrucit exista editoare de legaturi care se preteaza utilizarii tehnicii overlay. La executie, cu program construit conform tehnicii mentionate efectueaza apelari ale sistemului de operare ori de cite ori este necesar a folosi o procedura care, la acel moment, nu este rezidenta in memoria principala. Se poate vedea ca implementarea tehnicii overlay nu necesita mijloace hardware speciale, cu exceptia unor unitati rapide de disc, care sa permita incarcarea cu mare viteza in memoria principala a sectiunii cerute a programului. Adresele de program generate de compilatoare nu depind de structura arborelui de suprapunere, intrucit apelurile la procedurile externe sint solutionate de catre editorul de legaturi, fie in modul normal, fie prin inserarea de apeluri catre sistemul de operare.
Tehnica overlay  este un exemplu tipic pentru metodele care combina cunostintele programatorului despre comportarea programului cu comutarea automata a sectiunilor de program, cu scopul implementarii mecanismului de gestiune a memoriei. Principalul dezavantaj al metodei este legat de pregatirea arborelui de suprapuneri si necesitatea de a incarca in memorie un intreg modul, chiar daca doar o parte a lui este necesara. Ca efect se pot obtine performante mai slabe decit cele oferite de alte tehnici de gestiune, complet automate. Pe de alta parte, este perfect posibila rularea unor programe cu dimensiuni superiore celei a memoriei fizice disponibile.

